Interviu – Flavia Rusu

28 October 2009 , 11:02 am

„Sportul m-a învăţat să apreciez mai bine lucrurile simple şi naturale”

Interviu realizat de Adina Maria Mirel

Se spune adesea că sportul te ajută să rămâi veşnic tânăr. Sinceră să fiu, nu am acordat prea mare importanţă acestui citat, frecvent auzit, până în momentul în care am avut plăcerea să o cunosc pe doamna decan a Facultăţii de Educaţie Fizică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Flavia Rusu nu este numai o femeie îndrăgostită de sport, ea este un adevărat mentor pentru studenţii facultăţii din Cluj, o persoană extrem de deschisă, plină de viaţă şi optimism. Sunt sigură că veţi gândi la fel ca mine după ce veţi citi interviul care urmează!

Când a luat Flavia Rusu contact cu sportul?

Nu-mi amintesc exact câţi ani aveam când tata m-a dus prima dată cu el la un meci de box. Da…box, pentru că fratele meu – mai mare decât mine cu şase ani – a practicat boxul. Deci, prima dată am fost spectactor. Dar unul pasionat… spre disperarea lui tata şi a fratelui meu, cărora nu le plăcea prea tare felul zgomotos în care mă manifestam (râde). De la vârsta de 10-11 ani, am început să mă înscriu la toate sporturile posibile. Veneau la şcoală antrenori să selecţioneze copii pentru diferite sporturi, iar eu le-aş fi făcut pe toate. Normal, ai mei nu erau foarte încântaţi. Dar nici nu mi-au interzis. Până la urmă, m-am oprit la volei. Am jucat în echipa liceului meu – G. Bariţiu, un liceu de mare tradiţie –, apoi la echipa Universitatea Cluj, pe când eram studentă la Facultatea de Educaţie Fizică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. A urmat, un an, cât am fost studentă la IEFS Bucureşti, o echipă din Capitală, după am ajuns la CSM Lugoj, în 1978, repartizată la Clubul Sportiv Şcolar ca antrenor de volei. Am jucat până pe la 29-30 de ani. Am fost antrenor de volei până în 1991, când m-am întors acasă, la Cluj, şi am început să lucrez în învăţâmântul superior: asistent, lector, acum conferenţiar. Am trecut, cum s-ar zice, de pe banca de antrenor la catedră… dar n-am regretat alegerea. Mi-a plăcut mult să fiu antrenor, dar îmi place şi mai mult să contribui la formarea profesională a viitorilor antrenori sau profesori de educaţie fizică.

Aţi ştiut de la bun început că vreţi să urmaţi o carieră în sport sau pur şi simplu s-a întâmplat?

Chiar am ştiut că asta îmi doresc. La liceu, prin clasa a X-a, eram decisă să dau admitere la sport şi asta în condiţiile în care toţi colegii şi colegele mele, fiind la o clasă cu profil real, se pregăteau pentru Politehnică, Medicină, Arhitectură, Fizică, Chimie. Acasă, ai mei au fost tare supăraţi – o vreme – pentru că am ales acest drum. Drum pe care nu l-am regretat niciodată. Nu mă pot imagina având o altă profesie. Chiar dacă în ultimii 8-9 ani am avut de „dus”, pe lângă activitatea didactică, şi multă muncă administrativă – fiind cancelar, iar din acest an decan – pot să spun că îmi place foarte mult să predau. Şi nu apuc să mă plictisesc, pentru că specifice domeniului nostru sunt tocmai dinamismul şi diversitatea. La noi există cursuri teoretice, dar şi multe lucrări practice, cursuri de schi, de turism, de aplicaţii nautice, facem lecţii de activităţi sportive cu studenţii din Universitate… Cum poţi să te plictiseşti?

Este greu să împarţi cariera sportivă cu viaţa de familie? Aţi făcut sacrificii?

Nu ştiu… consider că am mai degrabă o carieră profesională în sport. Ce să spun? Mi-am crescut băiatul luându-l peste tot cu mine: antrenamente, deplasări, cantonamente. Dar nu m-am gândit la asta ca la un sacrificiu, ci mai degrabă ca la un avantaj. Era lângă mine, între copii, relaţiona cu oameni… Iar tatăl lui era tot antrenor. Mai în glumă, mai în serios, pot spune că, atunci când venea unul acasă, pleca celălalt. Copilul însă îl luam doar eu cu mine. Ne-am despărţit, e drept,  dar nu din cauza profesiei. Actualul meu soţ e constructor… îşi adoră meseria, stă mai mult pe şantiere, aşa că ne înţelegem perfect. Una peste alta, nu cred că e greu să împarţi o carieră de orice fel cu viaţa de familie. Bineînţeles, dacă ştii să-ţi stabileşti corect obiectivele şi priorităţile şi să-ţi gestionezi bine timpul. Iar toate aceste deprinderi ţi le formezi cu siguranţă prin practicarea sportului. Oricare ar fi el şi la orice nivel. Cred că ai observat şi tu asta la oamenii din jurul tău.

Cu siguranţă aşa este! Cât de important a fost sportul în viaţa dumneavoastră ?

Cred că sunt ceea ce sunt, adică un om normal, datorită sportului. Sunt un pic mai sănătoasă – mulţumesc lui Dumnezeu! – şi mai „în formă” decât majoritatea colegelor şi prietenelor de aceeaşi vârstă cu mine (am 53 de ani). Mai sunt în stare să dansez, să râd, să mă bucur de o floare, de un animăluţ… Cred că datorită sportului am învăţat să apreciez mai bine lucrurile simple şi naturale din care este formată viaţa noastră. Sportul m-a învăţat să-mi respect promisiunile şi să fiu punctuală.

Ce sporturi aţi practicat ?

Ştii, noi, cei care suntem în acest domeniu, facem o distincţie între sportul practicat la nivel de performanţă şi cel practicat pentru recreere, sănătate sau divertisment. La nivel de performanţă, am jucat volei şi am participat la câteva competiţii de atletism. Cât despre sporturile pe care le-am practicat – pardon, le mai practic, chiar dacă nu atât de mult cât aş vrea, că am şi eu o vârstă şi nici timpul liber nu mă dă afară din casă! – ce să-ţi spun? Toată copilăria şi adolescenţa am patinat, zilnic, dacă era posibil. Mă mai duc şi acum la patinaj, dar mult mai rar. Mi-am cumpărat şi role, vara îmi place să mă „dau” cu ele. Apoi, am învăţat să schiez, iar acum schiul e sportul care mă încarcă de energie cel mai bine. Mai fac gimnastică de întreţinere. Am un grup de doamne, multe de vârsta mea sau chiar mai în vârstă decât mine, cu care lucrez de mulţi ani. Sunt tare mândră de ele. Când sunt ocupată, lucrează singure, nici nu mai au nevoie de profesor. Îmi place să înot, cred că pe viitor acesta va fi sportul spre care trebuie să mă orientez. E complet, se poate face tot anul, se poate merge şi seara, nu-mi încurcă programul.

Este necesar ca o femeie să facă sport? Cum îi influenţează viaţa?

Normal că-i necesar. Pentru orice om este necesar, dar pentru femei parcă şi mai mult. Motive: sănătate, vitalitate, energie pozitivă, autocontrol, ţinută, graţie, siguranţă. Sportul este singura metodă care poate întârzia procesele de îmbătrânire.

Cât de importantă este educaţia sportivă într-o societate? În ce stadiu credeţi că se află ea în România?

Educaţia sportivă este un semn de civilizaţie. Eu sunt optimistă… lucrurile încep să se mişte… parcă din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg importanţa exerciţiului fizic. Voi şi revista voastră sunteţi un exemplu. Dar, sigur, mai sunt multe de făcut, pe plan legislativ, instituţional etc. Dar asta-i altă discuţie.

La Cluj sunt femei foarte frumoase şi cu o condiţie fizică foarte bună. Spun acest lucru deoarece trei dintre câştigătoarele concursului „Alege să fii IDOL!” şi foarte multe participante la concursul lansat de revista noastră sunt din Cluj. Se datorează oare acest lucru sportului?

Cu siguranţă!

Revista Miss Sport doreşte să convingă femeile din România să renunţe la stilul de viaţă pasiv, în favoarea mişcării, a sportului. Cum priviţi intenţia noastră?

Intenţia voastră este extraordinară, v-aţi asumat un proiect dificil, dar frumos. Sunt sigură că o să aveţi succes. Ce vă sfătuiesc? Să nu aşteptaţi rezultate imediat. Mentalitatea e cel mai greu de schimbat. Vă urez din suflet mult succes !

Scris de Adina Maria Mirel in Din lumea sportului, Sport&Silueta | Comenteaza! (0)